Viaţa pe un peron

De cîteva săptămîni încerc să zăresc în direcţia mlaştinei silueta Eleonorei, aşa cum a plecat, cu tren­ciul pe umeri. Ca să treacă vremea mai uşor, m-am apucat să scriu. Chiar dacă nu ştiu ce se va întîmpla cu aceste pagini, dacă vor fi citite de cineva vreodată sau vor putrezi aici.
De fapt, scriu cum aş vorbi. În jurul meu e pustiu, iar omul dacă nu vorbeşte uneori, moare, nu-i aşa? Pe toţi cei care veţi auzi, eventual, ce spun, vă con­sider judecătorii mei. M-am săturat să discut doar cu mine, să mă judec singur. Şi cînd vă gîndiţi, dom­nilor, că a fost o vreme în adolescenţa mea insolentă cînd am vrut să mă fac sfînt, profet, predicator sau aşa ceva şi să mă duc în pustiu.
Sacră şi neruşinată naivitate a tinereţii! În reali­tate, gara asta pustie e chiar ca o grotă. Iar eu sînt aici ca un sfînt într-o grotă. Numai că mie mi-e foarte frică, iar unui sfînt n-ar trebui să-i fie frică. Eu sînt, din păcate, pe jumătate şobolan. Jumătate şobolan şi jumătate sfînt... Şi nici profet n-am ajuns, cu toate că am visat asta. Ca să fii profet, trebuie să aparţii unui Dumnezeu. Fiecare profet are un Dumnezeu al lui pe care-l serveşte. Nu se poate să fii profet aşa, pe contul tău. Profetul tău, cum s-ar zice. Profetul ideilor tale. Asta ar însemna că, în ascuns, te crezi tu însuţi Dumnezeu, numai că nu vrei s-o declari pe faţă... Şi, poate, nici predicator nu sînt, cu toate că am aici cel mai potrivit pustiu căruia m-aş putea adresa. Dar, după cum vedeţi, în loc să discut cu pă­sările cerului, eu discut cu dumneavoastră. În loc să mă adresez păianjenilor din sala de aşteptare ori vîn­tului care suflă dinspre pădure spre mlaştină, mă adresez unor oameni pe care nu-i văd, nu-i cunosc, şi unii, poate, încă nici nu s-au născut. Ce vreţi predi­cator mai ratat decît unul care, în pustiu fiind, nu poate vorbi cu pustiul şi are nevoie de oameni? Şi care, neputînd ajunge la oameni, le vorbeşte ca şi cum ar fi în faţa lor? Între mine şi dumneavoastră trec cîrdurile de ciori care zboară peste cîmpul din faţa gării şi, odată cu umbra lor, se rotesc aminti­rile întîmplărilor care m-au adus pe acest peron; sînt apoi săptămînile sau lunile, nici eu nu mai ştiu bine, cît am stat împreună cu Eleonora aici, drumu­rile prin pădure şi prin mlaştină, îmblînzitorii de co­bre pe care i-am văzut ori i-am visat, tufele de aţe­tari pe care le văd acum sau le visez. Observaţi, domnilor, cîte lucruri ne despart? Ne desparte, poate, şi propria mea moarte. Pentru că, după ce voi ter­mina de spus totul, şi dacă pînă atunci Eleonora nu se va întoarce, voi pleca singur.
Sînt convins că nimeni n-a avut vreodată un ase­menea confesional cum e cel în care-mi fac eu spo­vedania. Vreţi să ştiţi cum arată? O să vi-l descriu şi veţi recunoaşte că măcar dintr-un punct de vedere sînt un privilegiat. Nu mă deranjează nimeni aici, nici măcar Dumnezeu şi totuşi vorbesc cu dumneavoastră, cei care mă auziţi şi nu vă cunosc. Pot să-mi fac în linişte spovedania. Dacă vreau o întrerup. Dacă vreau o continui. Sînt mai liber decît a fost vreodată orice păcătos.
Pustiul e o gară părăsită despre care nu ştiu decît ceea ce văd. Uneori mi se pare că au trecut foarte mulţi ani de cînd pe peronul prăfuit n-a mai coborît nimeni şi că aerul s-a lipit de ziduri ca o rugină stră­vezie. Alteori, dimpotrivă, am impresia că gara a fost părăsită nu mult înainte de venirea mea şi a Eleono­rei şi că tăcerea ascunde o taină. O să mă întrebaţi: "Dar unde e personalul?" Ce să vă spun? A murit sau a plecat, iar clădirea, cu pereţii gălbui, scorojiţi de ploi şi de soare, a rămas la discreţia păianjenilor care-şi ţes pînza netulburaţi prin unghere. Ceasul de pe peron, care în prima clipă mi s-a părut un ceas obişnuit, cum există în toate gările, arată limpede că timpul însuşi a încetat aici să curgă normal. Numai minutarul se învîrteşte. Cealaltă limbă stă nemişcată; s-a împotmolit parcă în mîlul unei ore şi nu mai poate înainta. De aceea, vă daţi seama, şi mersul mi­nutarului a devenit zadarnic.
În faţa peronului se întinde spre miazăzi un cîmp. Cîndva a fost, cred, cultivat. Acum e sălbăticit, aco­perit cu o iarbă măruntă şi aspră. Cîmpul coboară la un moment dat într-o vale şi urcă apoi pe o colină joasă unde fîşiile de iarbă alternează cu petele ce­nuşii ale Pămîntului pustiit de soare. În depărtare, se vede dunga neagră a unei păduri în care se pierde linia ferată.
O altă linie ocoleşte gara, face o buclă prin spa­tele magaziei de mărfuri, dar după cîteva sute de metri se opreşte în faţa mlaştinii care începe acolo. Probabil ar fi trebuit să traverseze mlaştina, dar pro­iectul a eşuat ori a fost abandonat odată cu gara. Altă explicaţie n-am găsit. Din partea aceea vine uneori un miros putred şi greu. Din fericire, vîntul bate de obicei dinspre cîmp şi pădure, aşa că alungă mias­mele smîrcurilor.
Într-o încăpere am găsit o mulţime de borderouri pe care au fost notate cu grijă orele, exacte pînă la secundă, de plecare şi de venire a trenurilor. Lip­sesc însă şi numele localităţilor de unde veneau aceste trenuri, şi cele de destinaţie. Ca şi cum n-avea impor­tanţă nici de unde veneau, nici încotro se îndreptau. Totul era să treacă la ora exactă, să nu întîrzie nici o secundă în acel drum al lor de nicăieri spre ni­căieri.
Şi mai curios e că nu se văd niciunde ghişee de bi­lete pentru călători. Am cotrobăit prin toată gara, luînd fiecare încăpere în parte. N-am dat de nici una care ar fi putut servi unui asemenea scop, ceea ce m-a pus pe gînduri, mai ales că există o sală de aş­teptare aproape normală, cu bănci de jur împrejur, lipite de pereţi. Dar fără nici un ghişeu.
În schimb, în sala de aşteptare şi pe peron ard două becuri care fac două bălţi luminoase. Sînt in­utile ziua şi sărăcăcioase noaptea. N-am înţeles de unde vine curentul şi, dealtfel, nici nu pot fi stinse. Nu există nici un întrerupător. Ziua, cele două becuri răspîndesc o lumină murdară care ajută doar pă­ianjenii să-şi continue opera. Noaptea, însă, această lumină ticăloasă nu e cu totul zadarnică. Întrucît trebuie să vă spun că, noaptea, suflă un vînt continuu şi monoton. Porneşte curînd după asfinţitul soarelui şi încetează abia spre dimineaţă. Se văd mai întîi trîmbe de praf, un praf înecăcios şi roşu, stîrnit din iarba uscată şi mai ales de pe porţiunile de pămînt gol dinspre pădure. Ceva mai tîrziu, răzbate dinspre mlaştini un sunet surd, probabil vuietul stufărişului. Fără cele două becuri, nopţile ar fi cu siguranţă mult mai greu de suportat în pustietatea asta, unde nu pricep cum am ajuns şi nici măcar unde mă aflu.
Pînă şi numele gării e o şaradă. El se reduce la trei litere, albe pe un fond albastru spălăcit, scrise pe o firmă atîrnată deasupra intrării în sala de aşteptare: ERO. Nu se văd goluri lăsate de litere căzute. După toate aparenţele, numele gării a fost scris de la în­ceput astfel, incomplet şi misterios, ca şi cum cineva ar fi vrut să lase fiecărui călător posibilitatea de a-i da ce nume vroia. Într-o zi, am luat o bucată de cretă şi m-am jucat încercînd să compun un cuvînt adău­gînd o literă: EROS. EROU. ZERO.
Am şi un decalog aici. Eu l-am scris şi tot eu l-am atîrnat pe peretele sălii de aşteptare. Cum ridic ochii, îl văd. Şi de fiecare dată citesc una din cele zece porunci. De fiecare dată una singură, ca să mă con­ving s-o urmez.
Iată-le cum sună:
Prima poruncă: Să aştepţi oricît.
A doua poruncă: Să aştepţi orice.
A treia poruncă: Să nu-ţi aminteşti, în schimb, orice. Nu sînt bune decît amintirile care te ajută să trăieşti în prezent.
A patra poruncă: Să nu numeri zilele.
A cincea poruncă: Să nu uiţi că orice aşteptare e provizorie, chiar dacă durează toată viaţa.
A şasea poruncă: Repetă că nu există pustiu. Există doar incapacitatea noastră de a umple golul în care trăim.
A şaptea poruncă: Nu pune în aceeaşi oală şi ru­găciunea şi pe Dumnezeu. Rugăciunea este uneori o formă de a spera a celui ce nu îndrăzneşte să spere singur.
A opta poruncă: Dacă gîndul ăsta te ajută, nu evita să recunoşti că speri neavînd altceva mai bun de fă­cut sau chiar pentru a te feri de urmările faptului că nu faci nimic.
A noua poruncă: Binecuvîntează ocazia de a-ţi aparţine în întregime. Singurătatea e o tîrfă care nu te învinuieşte că eşti egoist.
A zecea poruncă: Aminteşte-ţi că paradisul a fost, aproape sigur, într-o grotă.

Deşertul pentru totdeauna

Experienţa trăită de mine, până la unsprezece ani, a unei vieţi în afara istoriei, este cu neputinţă azi, inclusiv pentru copiii de la ţară. Istoria a dat buzna până şi în mânăstiri, cu ajutorul telefonului, al ziarelor, al televizorului. Omul se naşte, deja, prăbuşit în istorie, pregătit să depindă de ea, nu mai trece, nici copil, printr-o perioadă preistorică. De cum deschide ochii, se familiarizează cu lumea. Chiar şi miracolele s-au mutat din natură în tehnică, iar cerul e interesant doar pentru astronomi. Or, cu cele vreo trei sute cincizeci de case ale ei, Lisa era, prin deceniul al treilea din secolul XX, o aşezare aproape închisă, ca aşezările medievale. Unica ei deschidere reală era spre munte. Ce se petrecea în afară, în istorie, cu excepţia războaielor, nu conta, se întâmpla parcă pe o altă planetă. Cerul reprezenta o sursă de evenimente zilnice infinit mai importante, deoarece cartofii puteau putrezi în pământ din pricina ploilor, fânul nu se usca, dacă nu era soare, iar o grindină putea zdrobi lanurile de grâu şi de secară din care oamenii îşi obţineau pâinea.
Nici măcar satele din împrejurimi nu le-am cunoscut până la unsprezece ani. Le zăream doar, de la distanţă, turlele bisericilor. Cum arăta un tren - dacă auzisem de trenuri - n-aveam cea mai vagă idee. În schimb, îmi erau familiare stelele din osiile Carului Mare şi Carului Mic. Înainte de a merge la şcoală, unde am primit întâiele noţiuni de geografie, nu ştiam decât că Lisa se găsea în România şi că România avea capitala la Bucureşti. Eram la curent - aflasem de la tata - cu faptul că "Domnul Ştefan" îi snopise în bătaie pe turci, dar mă îndoiesc că făceam diferenţa cuvenită între Ştefan cel Mare şi Gruia lui Novac.
În faţa primăriei, exista un monument cu un vultur de ciment în vârf, cu aripile desfăcute, închinat bărbaţilor din Lisa căzuţi în primul război mondial. Numele lor erau săpate cu litere aurite pe patru plăci de marmură. Acolo se ţinea, duminica, hora. Ţipetele vesele ale clarinetului şi bufniturile tobei, amestecate cu praful stârnit de cizmele flăcăilor şi de sandalele fetelor, luau monumentului orice nimb de solemnitate. Nimeni nu se gândea la cei "căzuţi". Noi, copiii, cu atât mai puţin. Când ne săturam să căscăm gura la horă, ne aduceam şi noi obolul la lipsa de respect faţă de istorie, hârjonindu-ne pe grilajul care era prea scund ca să poată apăra monumentul.

Copilărie

“N-am avut, când eram mic, nici o jucărie. În Lisa nu funcţiona obiceiul ca părinţii să le dea copiilor jucării. Singurul rasfat de care am avut parte se intampla dimineata cand tata isi aproipa obrazul de obrazul meu… ceeea ce ma facea fericit".