joi, 1 noiembrie 2007

Deşertul pentru totdeauna

Experienţa trăită de mine, până la unsprezece ani, a unei vieţi în afara istoriei, este cu neputinţă azi, inclusiv pentru copiii de la ţară. Istoria a dat buzna până şi în mânăstiri, cu ajutorul telefonului, al ziarelor, al televizorului. Omul se naşte, deja, prăbuşit în istorie, pregătit să depindă de ea, nu mai trece, nici copil, printr-o perioadă preistorică. De cum deschide ochii, se familiarizează cu lumea. Chiar şi miracolele s-au mutat din natură în tehnică, iar cerul e interesant doar pentru astronomi. Or, cu cele vreo trei sute cincizeci de case ale ei, Lisa era, prin deceniul al treilea din secolul XX, o aşezare aproape închisă, ca aşezările medievale. Unica ei deschidere reală era spre munte. Ce se petrecea în afară, în istorie, cu excepţia războaielor, nu conta, se întâmpla parcă pe o altă planetă. Cerul reprezenta o sursă de evenimente zilnice infinit mai importante, deoarece cartofii puteau putrezi în pământ din pricina ploilor, fânul nu se usca, dacă nu era soare, iar o grindină putea zdrobi lanurile de grâu şi de secară din care oamenii îşi obţineau pâinea.
Nici măcar satele din împrejurimi nu le-am cunoscut până la unsprezece ani. Le zăream doar, de la distanţă, turlele bisericilor. Cum arăta un tren - dacă auzisem de trenuri - n-aveam cea mai vagă idee. În schimb, îmi erau familiare stelele din osiile Carului Mare şi Carului Mic. Înainte de a merge la şcoală, unde am primit întâiele noţiuni de geografie, nu ştiam decât că Lisa se găsea în România şi că România avea capitala la Bucureşti. Eram la curent - aflasem de la tata - cu faptul că "Domnul Ştefan" îi snopise în bătaie pe turci, dar mă îndoiesc că făceam diferenţa cuvenită între Ştefan cel Mare şi Gruia lui Novac.
În faţa primăriei, exista un monument cu un vultur de ciment în vârf, cu aripile desfăcute, închinat bărbaţilor din Lisa căzuţi în primul război mondial. Numele lor erau săpate cu litere aurite pe patru plăci de marmură. Acolo se ţinea, duminica, hora. Ţipetele vesele ale clarinetului şi bufniturile tobei, amestecate cu praful stârnit de cizmele flăcăilor şi de sandalele fetelor, luau monumentului orice nimb de solemnitate. Nimeni nu se gândea la cei "căzuţi". Noi, copiii, cu atât mai puţin. Când ne săturam să căscăm gura la horă, ne aduceam şi noi obolul la lipsa de respect faţă de istorie, hârjonindu-ne pe grilajul care era prea scund ca să poată apăra monumentul.

Niciun comentariu: